Nu am inteles niciodata de ce unele persoane au o aversiune catre societate si cei din jur, o repulsie catre oameni in general. Toti avem impresia ca suntem mai buni decat altii, ca simtim mai intens decat altii, ca meritam mai mult samd. Dar oare este corect sa ne plangem de cei din jur? Este corect sa ii acuzam pe ei de nefericirea noastra?
Cred ca multe persoane nu realizeaza cat de importanti sunt cei din jur, indiferent ca e vorba de familie, prieteni sau vanzatoarea de la magazinul de jos, fiecare persoana pe care o intalnesti pe strada, in autobuz, la o petrecere sau la servici, are un rost. Un rost de care nu iti dai seama uneori, insa il are. Traim intr-o societate, suntem ca un mecanism si fiecare are nevoie de cel de langa el pentru a-si putea efectua propriul rol, pentru a-si desfasura propria activitate etc.
Uneori e mai usor sa acuzi pe altul decat sa dai vina pe tine insa cum am reusi sa fim mai puternici daca nu din dezamagiri? Cum am fi rationali daca nu prin experienta? Cei din jur scot ce e mai bun sau mai rau din tine, in functie de caz, si fara nu se poate. Pentru a te cunoaste pe tine ai nevoie si de ceilalti. Pentru a creste, a urca, a cobora, a te maturiza, a intelege si lista continua, ai nevoie de cei din jur, ai nevoie de contact, de schimb de experienta , lucruri pe care ti le ofera doar cei din jur.
Mi-as dori sa existe mai putina rautate intre oameni, mai putina invidie, mai putina repulsie, insa va ramane doar o utopie dorinta mea.
Unii oameni se simt judecati mai mereu. Nasoala chestie caci de aici apar complexele de inferioritate si apare si acea dorinta, care apoi se transforma in nevoie, de a face celorlalti pe plac ca sa te placa. Da, un cerc vicios daca e sa spunem lucrurilor pe nume.
Si in mod probabil, tot acele persoane, o sa ajunga la concluzia ca.. shit, lumea oricum nu e multumita si oricum nu o sa te placa daca ii faci mereu pe plac, eventual te transforma in covoras de sters picioarele si o sa te sune mereu ca deh, esti disponibil si mereu intinzi o mana de ajutor. Iar satisfactia aia initiala ca ajuti pe cineva si esti bun o sa se transforme in frustrare si in mod probabil ai sa ramai mereu in umbra, ai sa ramai mereu tipul ( sau tipa, in functie de caz ) care ofera un umar pe care sa plangi, un sfat cand ai nevoie si cel mai des o sa fii prietenul cel mai bun al tipei pe care o placi si in loc sa o f**i o sa ii oferi servetele cand o dezamageste altul.
Ma depaseste frica multora de a lua decizii, de a se implica in propria lor viata si de a se ridica oarecum fata de ceilalti. Ma dispera persoanele care iti zambesc atunci cand le scuipi in ochi si, culmea, iti gasesc pana si justificari pentru gestul tau. Ma dispera acest fel de oameni, care nu sunt ( dupa vorba unui fost coleg ) “nici carne nici peste”, care se multumesc cu putin si nu lupta pentru mai mult.
Ma bucur ca sunt o persoana oarecum egoista, care spune mereu ce gandeste si isi sustine ideile pana la capat!
Cei ce nu fac asta nu au decat de pierdut, poate ca ce am scris aici va ramane doar un post pe un oarecare blog, dar daca vreuna din molustele descrise mai sus citeste, sper sa isi traga un sut in fund si sa se trezeasca !
